[Noutati] Poveste nouă: Ochiul din abis

Locked
User avatar
Every
Membru
Membru
Posts: 531
Joined: 8 years ago
Location: Bucuresti
Has thanked: 0
Been thanked: 0
Zodiac:
Age: 22
Contact:
Status: Offline

5 years ago


Sigvar Săgeată-de-Oțel îngenunche și-și plecă capul. Vântul de dincolo de porți șuiera ca duhurile zăpezilor din legende.

El era Distrugătorul Munților, Sabia Însângerată din Winterspike. Îl ucisese pe Helmgar Sufletul-Stâncilor, căpetenia de război a Copiilor Aleși, și apărase singur Valea Spinilor în lupta împotriva tribului Corbilor Morții, rezistând până la sosirea întăririlor din citadelă.

Mai mult, Sigvar era un Vlăstar al Gheții.

Și totuși, în ciuda tuturor faptelor sale și a tuturor onorurilor pe care le primise pentru ce săvârșise sub Ochiul Lissandrei, în clipa în care îngenunche în poarta Citadelei de Gheață, cu vântul biciuind și Abisul Urletelor tânguindu-se sub el, se cutremură preț de-o secundă, gândindu-se la sarcina pe care o avea de îndeplinit.

Nu purta acum armura întunecată și grea, căci l-ar fi îngreunat, dar se liniști la gândul că avea scutul pe spate și sabia la îndemână. Ceilalți se așteptau la multe de la el. Iar el se ruga să nu dea greș.

– Acum pătrundeți în întunericul de dedesubt, frați și soră din aceeași Lojă, spuse Ralakka Limbă-Despicată, Tatăl Ceresc al Protectorilor. Dar nu sunteți singuri. Noi, Copiii Umbrei de Gheață, nu suntem niciodată singuri, nici în cele mai întunecoase ierni din pustiurile înghețate, nici în cele mai adânci abisuri. Ochiul Lissandrei ne are în paza sa, acum și de-a pururea.

– Din gheață ne-am născut și în gheață ne vom întoarce, intonă Sigvar, în ton cu ceilalți doi membri ai Lojei care îngenuncheaseră și ei lângă el.

În stânga lui se afla Olar Pumn-de-Piatră – un luptător legendar din rândurile Santinelelor Ghețurilor, care luptase alături de ele cu mult timp înainte ca Sigvar să se nască. Avea barba cenușie, o siluetă de lup și ochii necruțători, iar pielea lui era tăbăcită și brăzdată de cicatrici adânci. Pe umeri îi atârnau blănuri de urși ai ghețurilor, dar brațele îi erau dezgolite și acoperite de tatuaje de război și brățări de fier câștigate în dueluri ritualice. Barosul său masiv, Odrasla Tunetelor, îi era legat pe spate. Arma era făurită cu un ciob din gheață pură și era la fel de renumită precum Olar însuși.

În dreapta lui Sigvar era Halla Inimă-de-Gheață. Deși îl idolatriza pe Olar, Sigvar avea cea mai profundă admirație pentru Halla. Neînfricată și neclintită, era la fel de neiertătoare precum viscolul iernilor. Topoarele sale gemene – Colț însângerat și Gheară însângerată – îi atârnau ca întotdeauna la șold, dar era ciudat s-o vadă fără zalele negre și coiful cu coarne pe care le purta de obicei. Și ea, la fel ca Sigvar și Olar, își lăsase armura deoparte pentru călătoria pe care avea s-o facă. Avea părul ras în jurul tâmplelor, iar restul era prins într-o coadă palidă și minuțios împletită care i se revărsa din creștet. Ochiul ei stâng era alb; fusese orbită de o lovitură care-i lăsase pe chip trei cicatrici sălbatice.

Îl auzise pe Olar povestind cum căpătase războinica acele cicatrici, luptându-se cu un grup de ursini. Se spunea că Halla ucisese trei dintre ei înainte ca ceilalți să fie puși pe fugă, iar Sigvar chiar credea asta. Dacă n-ar fi fost antrenată de mică să devină o Santinelă a Ghețurilor, Halla ar fi fost fără îndoială o războinică-mamă redutabilă în triburile de dincolo de citadelă.

Preotul Ghețurilor se apropie de ei, îndreptându-se întâi către Olar.

– Ochiul să te aibă în pază, grăi el.

Sigvar de-abia auzi răspunsul mârâit al lui Olar, așa de tare îi bătea inima. Apoi Preotul Ghețurilor veni în fața lui, iar stomacul i se strânse, cum i se întâmplase înainte de prima bătălie.

– Privește în sus, Santinelă a Ghețurilor, spuse preotul încet, iar Sigvar îi dădu ascultare, ridicându-și bărbia pentru a-l privi pe bătrân.

Chipul îi era scheletic, cu obrajii supți și ochii adânciți în orbite. N-aveau pic de bunătate în ei, dar Sigvar nici nu se aștepta la așa ceva. Credința lor era una necruțătoare. Un fragment sacru de gheață întunecată atârna la gâtul lui Ralakka, iar altul îi încorona toiagul noduros. Relicve folosite pentru vindecări și pentru ritualuri de venerație. Preotul Ghețurilor scufundă un deget într-un bazin umplut cu cerneală de kraken neagră și urât mirositoare, apoi îl trecu peste fruntea lui Sigvar.

– Ochiul să te aibă în pază, îi spuse.

– Ochiul care nu clipește, intonă Sigvar răspunsul cuvenit, plecându-și la loc capul.

Cerneala îi ardea fruntea, dar îndură durerea cu stoicismul Vlăstarelor Gheții. Durerea era o binecuvântare.

Preotul trecu mai departe, la Halla, îndeplinind restul ritualului, iar cele trei Vlăstare ale Gheții se ridicară în picioare.

Olar era cel mai înalt dintre ei; silueta lui era agilă și puternică, dar Sigvar era cu siguranță cel mai voinic. Halla era cu jumătate de cap mai scundă decât Sigvar, dar puterea și autoritatea pe care le afișa o făceau să pară mai mare.

Cele trei Santinele se opintiră, ridicându-și proviziile, târnăcoapele și frânghiile, pe care le aruncară pe spate și le prinseră la cingători.

Sigvar privi înapoi către celelalte Santinele care asistau tăcute la plecarea lor. Ralakka Limbă-Despicată se îndepărtă după ce-și îndeplini rolul. O mână de Preoți ai Ghețurilor îl urmară ca un stol de corbi deasupra unei trupe de soldați. Întunericul citadelei îi înghiți cu repeziciune.

– E timpul să plecăm, spuse Halla Inimă-de-Gheață. Întunericul
ne-așteaptă.

Aprobând din cap, Sigvar îi urmă pe Halla și pe Olar. Ieșiră pe porțile citadelei și pășiră pe podul de dincolo de ele, care se întindea deasupra Abisului Urletelor.

Tânguirile fantomatice ale vântului se auzeau și mai puternic aici, iar cioburile de gheață purtate de viscol îi biciuiau, însă niciunul dintre ei nu tresărea măcar. Întâmpinau cu bucurie gerul. Gheața era aliatul lor. Gheața era adevărul lor.

În spatele celor trei Santinele ale Ghețurilor, porțile citadelei se închiseră cu un bubuit asurzitor, care se sparse în ecouri deasupra prăpastiei.

Sigvar trase aer adânc în piept.

Era timpul să coboare în Abis.

Era o călătorie făcută an de an, de echinocțiul vernal, când ziua și noaptea erau egale. Erau alese trei Santinele ale Ghețurilor. Toate proveneau din Loja Protectorilor, cercul intim al celor care apărau Abisul.

Era o onoare nemaipomenită să fii ales pentru această datorie sacră, iar pieptul lui Sigvar se umflase de mândrie când auzise sunetul goarnelor și propriul nume strigat. Avea nouăsprezece ierni și era una dintre cele mai tinere Santinele ale Ghețurilor care fuseseră alese vreodată. De câte ori privise oare altarul onorific, cu miile de nume gravate pe zidurile Lojei? Primele sale amintiri de după ce ajunsese în citadelă erau cele ale clipelor în care își trecea mâinile peste acele nume, închipuindu-și faptele lor legendare. Mai mult de jumătate aveau în dreptul lor runa simplă a morții, care îi marca pe cei care căzuseră în timp ce îndeplineau datoria sacră. Era periculos să te avânți prea adânc, chiar și pentru un Vlăstar al Gheții.

Îngenunchind în fața statuilor din gheață întunecată ale celor Trei Surori (Avarosa, Serylda și Lissandra), visase de multe ori ca ele să-l găsească demn de sarcina de a se alătura eroilor. Acum, rugăciunile îi fuseseră ascultate. Se antrenase întreaga viață pentru această onoare. Avea să-i facă mândri pe cei din Lojă.

Merseră pe pod, trecând pe sub statuile uriașe care-i priveau cu ochi împietriți și reci. Vântul sufla nemilos, răsucindu-se în vârtejuri șuierătoare.

Podul avea multe nume: Bolta Încercărilor, Puntea Sângeroasă. Alții îl știau drept Podul Citadelei sau Arcada Vântului. Dacă avusese alt nume pe timpul Celor Trei, nimeni nu-l mai știa acum. Printre Santinele, era cunoscut drept Podul Suspinelor. Mii de Vlăstare ale Gheții muriseră aici.

Era mai vechi decât orice închipuire și se zvonea că fusese făurit de zeii antici. Însă epoca lor apusese de mult. Unele dintre triburile păgâne încă îi mai venerau, dar de-a lungul anilor credința lor se întorsese din ce în ce mai mult către adevărata doctrină, fie din proprie voință, fie prin impunere. Indiferent dacă acceptau sau nu, cădeau pradă ghețurilor.

Părți din pod se sfărâmaseră și căzuseră în întuneric. Timpului nu-i păsa de frumuseți străvechi, spuneau Preoții Ghețurilor. Totul era trecător, dacă-i dădeai suficient timp. Chiar și cel mai înalt munte avea să fie erodat într-un final de vânt și de gheață, odată cu trecerea anilor. Doar credința era eternă.

Mergând pe lângă Olar și Halla, Sigvar se simțea copleșit de câte se întâmplaseră aici. În urmă cu mii de ani, podul fusese scena celei mai mari bătălii care avusese loc vreodată. Aici, Vlăstarele Gheții se luptaseră cu Observatorii într-un război care avea să hotărască soarta lumii.

Tot aici obținuseră victoria, deși o plătiseră scump, și aruncaseră Observatorii în închisoarea întunericului.

Sigvar mergea în liniște, pierdut în gândurile sale despre epocile eroilor. Niciuna dintre Santinele nu vorbea. Sigvar nu știa dacă pur și simplu preferau să înfrunte vântul înghețat în tăcere sau dacă și ei se gândeau la legendele din vechime.

Ajunseră la capătul Podului Suspinelor, unde Lissandra condusese Vlăstarele Gheții în acea măreață bătălie antică, iar Halla Inimă-de-Gheață se opri și ridică mâna.

– Coborâm pe aici, strigă ea peste vuietul vântului, arătând spre o parte a podului care se prăbușise de multă vreme.

Sigvar și Olar încuviințară. Olar era mai bătrân și avea mai multă experiență decât ea; numele lui fusese gravat pe zidurile Lojei de nouă ori, iar al Hallei numai de trei. Dar obiceiurile vechi nu se stingeau repede și se știa că sângele celor Trei era mai puternic în femeile din Freljord.

– Voi deschide eu calea, strigă Halla. Pumn-de-Piatră, tu vei fi ancora, în centru. Săgeată-de-Oțel, tu vei fi în spate.

Apoi, cei trei dezlegară funiile și le prinseră de cingători: Halla de cea a lui Olar și Olar de cea a lui Sigvar. Strânseră legăturile tălpicilor cu țepi pe cizmele lor și își legară de încheieturi târnăcoapele de gheață.

Halla lovi aerul cu târnăcopul ei, ca să-și încălzească mușchii. Apoi sări de pe pod, aterizând câțiva metri mai jos, pe o platformă de gheață care ieșea din peretele prăpastiei. Sigvar și Olar așteptară ca Halla să-și înfigă uneltele în gheață, apoi săriră și ei.

– Noi suntem voința zeiței, Cea-Care-Pășește-Printre-Noi, spuse Halla. N-o dezamăgiți, fii ai iernii.

Apoi coborî de pe margine, înfigându-și adânc târnăcoapele. Se împlântă puternic în perete cu tălpicii cu țepi și își începu coborârea.

Olar rânji către Sigvar; în ochi îi dansa o licărire sălbatică.

– Nu vei mai fi la fel după ce ne întoarcem. Abisul Urletelor te schimbă... dacă te întorci.

Îi făcu cu ochiul, apoi își începu și el coborârea, lăsându-l singur pe Sigvar.

''Nu, nu sunt singur'', își reaminti el. Ochiul îl avea în paza sa. Își simțea și acum fruntea arzând. Lissandra era cu el, acum și întotdeauna.

Mai așteptă o clipă, apoi începu să coboare în abis.

Se mișcau repede. Halla Inimă-de-Gheață îi obliga să coboare într-un ritm alert, deși niciunul dintre ei nu-și asuma riscuri fără motiv. Coborau pe rând, mai întâi Halla, apoi Olar, apoi Sigvar, mergând în jos până când frânghiile erau aproape întinse, apoi așteptând ca ceilalți să-i urmeze. Astfel, se puteau menține pe poziție în caz că vreunul cădea, iar perioadele de odihnă îi ajutau să progreseze constant, fără să aibă nevoie de răgazuri lungi.

Podul Suspinelor nu era singurul care traversa abisul. Zeci de alte poduri uneau pereții prăpastiei, deși doar câteva puteau fi văzute simultan, date fiind distanța, ceața și vălul întunericului. Toate, în afara celui mai înalt, fuseseră abandonate și căzuseră în desuetudine, iar tunelele și porțile care duceau către ele fuseseră astupate de avalanșe sau de Santinele, pentru a limita numărul intrărilor în citadelă.

Cele mai apropiate poduri erau la câteva sute de metri unele de altele, dar cu cât mergeau mai adânc, cu atât erau mai îndepărtate unele de altele. Unele fuseseră distruse în întregime și doar cioturile care se iveau din zidurile de gheață mai indicau unde se aflaseră.

Era întuneric, dar nu întunericul desăvârșit și dens al miezului de iarnă, ci mai degrabă o penumbră ca un amurg pe moarte. Gheața părea să strălucească nefiresc, iar lumina palidă scânteia în ceața groasă, astfel că cei trei n-aveau nevoie de torțe.

Vântul urla și-i trăgea cu mâini fantomatice, încercând să-i desprindă de pe zidurile înghețate.

Era imposibil să estimezi trecerea timpului. Orele se împleteau unele
într-altele. Coborât, pauză, coborât, pauză. Sigvar se adaptă ritmului, abandonându-se mișcărilor repetitive: înfigea târnăcoapele adânc, lovea cu cizmele cu țepi și-și scotea târnăcoapele, ca apoi să le înfigă iar. Așteptând ca Olar și Halla să coboare înaintea lui, murmura Litaniile Adevărului, ca să-și păstreze concentrarea.

''Nu te-mpotrivi îmbrățișării frigului, căci în ea este adevărul. Fii una cu gheața și vei înțelege misterele lumii.''

Coborau din ce în ce mai jos, într-un ritm neobosit. Trecuseră ore sau poate chiar o zi întreagă. Cerul nu se mai vedea, așa că Sigvar nu-și mai putea da seama.

''Îndură fără să te plângi. Gheața nu cere și nu oferă îndurare. Și nici noi nu o vom face.''

Alte ființe mai slabe n-ar fi reușit să țină pasul cu ei. Erau Vlăstare ale Gheții, copii ai zeilor, nu erau precum alți muritori. Puteau mărșălui zile întregi fără odihnă, ca apoi să lupte împotriva oricui ar fi îndrăznit să le stea în cale. Îndurau cu stoicism lucruri care-ar fi omorât orice om al vetrei.

Chiar și așa, brațele îl dureau, iar Sigvar era scăldat în sudoare pe dedesubtul pieilor și blănurilor cu care era înveșmântat. Iar când gheața cedă sub el, reacționă prea încet. Încercă să-nfigă târnăcopul, dar acesta nu mușcă suficient din zid, așa că nu reuși decât să smulgă o bucată de gheață.

Apoi căzu.

''Nu te teme de durere și nu încerca să te împotrivești binecuvântării sale. Fără ea, nu există viață.''

Întorcându-se în aer, mai făcu o încercare să se oprească din cădere, dar târnăcopul îi alunecă din mâini. Dacă nu l-ar fi avut legat de încheietură,
l-ar fi pierdut.

''Și nu tresări atunci când se apropie moartea.''

Căzu peste zece metri, zburând pe lângă Olar. Ochii bătrânului se bulbucară.

''Din gheață ne-am născut și în gheață ne vom întoarce.''

– Ține-te! urlă Olar, strângând funia și îndoindu-și picioarele.

O văzu pe Halla privind în sus și înjurând când își dădu seama că Sigvar se îndrepta spre ea în cădere. Se mișcă rapid, înfigându-și târnăcoapele în gheață și dându-se la o parte, ca Sigvar să nu se izbească în ea și s-o arunce în prăpastie.

Funia îl prinse din cădere, oprindu-l abrupt. Sigvar se izbi de perete, iar impactul îi scoase tot aerul din plămâni.

Olar răcni când simți impactul greutății lui, dar se ținu pe poziție, cu brațele de fier încordate.

Sigvar își reveni repede, înfigându-și târnăcoapele și cizmele în gheață. Privi către Halla Inimă-de-Gheață, care se holba la el cu ochiul albastru și cu cel alb, care, asemenea celui desenat pe frunte, nu clipeau.

Privirea ei era mustrătoare.

– Ne vom odihni când ajungem la Puntea Umbrelor, spuse ea într-un final și continuă să coboare în hăul înghețat. Sigvar se blestemă; obrajii îi ardeau, în ciuda frigului.

Când Olar trecu pe lângă el, rânji din nou cu zâmbetul său larg.

– Ești greu al naibii, Săgeată-de-oțel, îi spuse. Aproape că ne-ai tras pe amândoi după tine.

– Gheața a cedat, îngăimă Sigvar. Mă voi descurca mai bine.

– Așa să faci. Altfel, data viitoare poate-ți tai frânghia.

Sigvar se uită întrebător către bătrânul războinic. În trei dintre expedițiile sale în Abis, Olar fusese singurul care supraviețuise. Oare de-asta?

Când ajunseră pe Puntea Umbrelor, își lăsară jos frânghiile și echipamentul și își dezlegară târnăcoapele. Podul purta acel nume deoarece chiar și în plină vară, când soarele nu cobora niciodată dincolo de orizont, era mereu în umbră.

Olar mârâi și se trânti pe jos, rezemându-și spatele de balustrada joasă de la marginea podului. Halla se îndepărtă de cei doi, dezlegându-și de la gât o mică icoană neagră a Lissandrei și punând-o pe pământ. Îngenunche în fața ei, murmurând o rugăciune. Sigvar stătea nemișcat, întrebându-se dacă să se roage și el, dar Olar îi făcu semn să se așeze.

Bătrânul – Sigvar nu știa exact cât de bătrân era, dar știa cu siguranță că avea cel puțin șaizeci de ierni – scoase o sticluță învelită în piele. O desfăcu și trase o dușcă, apoi plescăi mulțumit și i-o întinse lui Sigvar. Acesta o luă, mulțumindu-i cu un gest, și luă și el o înghițitură.

– Lacrimile zeilor, spuse Olar. Nimic nu se compară prin părțile astea ale munților.

Lichidul îi arse gâtul, făcându-i ochii să lăcrimeze. Lacrimile îi înghețară în câteva clipe pe obraji. Aprobă din cap și i-o dădu înapoi lui Olar, care mai luă o gură înainte să ascundă sticluța înapoi printre blănuri.

O ploscă cu apă ar fi înghețat din clipa în care ar fi ieșit pe porțile citadelei. Puteau să îndure setea, dar băutura aprigă fu binevenită pe gâtlejul uscat al lui Sigvar.

Brațele tatuate ale lui Olar erau goale, iar tânărul dădu întrebător din cap, trăgându-și blănurile și mai strâns în jurul său.

– Nu ți-e frig?

– O să se facă mult mai frig de-atât, băiete, îi răspunse Olar cu un zâmbet răutăcios. Aici e ca o boare de vară, în comparație cu ce urmează.

Sigvar nu știa dacă bătrânul glumea. Își luă desaga și scoase din ea o fâșie de carne sărată, învelită în piele cerată. Rupse o bucată înghețată și i-o dădu lui Olar, apoi rupse una și pentru el. O ținu în gură puțin, ca s-o dezghețe suficient încât s-o poată mesteca. Era tare și ațoasă, dar în acel moment îi părea o delicatesă.

Rezemat de zid alături de Pumn-de-Piatră, Sigvar scăpase de vântul biciuitor, ceea ce era o adevărată binecuvântare. Urla în continuare deasupra lor, ridicând zăpada în spirale albe de-a lungul podului. Unii spuneau că sunetele vântului erau de fapt suspinele miilor de Vlăstare ale Gheții care muriseră în bătălia dintre eroi purtată în urmă cu multă, multă vreme, și ale căror suflete rămăseseră prizoniere pentru totdeauna în abis.

– E înfricoșător sunetul ăsta, nu-i așa? întrebă Olar. Parcă începe să te chinuie după un timp.

– E la fel și acolo jos?

Olar scutură din cap.

– Aș. E o tăcere de mormânt acolo.

– Sigur e mai bine decât sunetul ăsta...

– Așa ai crede, nu? Dar liniștea e mai rea. E o liniște greoaie. Te-apasă ca o platoșă de fier. Prefer oricând s-aud vântul ăsta.

Halla își încheie rugăciunile și li se alătură, așezându-se lângă Olar. Luă și ea o dușcă zdravănă din sticluța lui Olar, apoi se șterse la gură cu dosul palmei înmănușate.

– Cum de ai mereu cea mai bună marfă, Olar? întrebă ea, făcându-l pe bătrân să pufnească.

– Poate mulțumită personalității mele fermecătoare, răspunse el.

– Sunt sigură că nu asta e.

Ea îl privea fix și sceptic, iar bătrânul mai pufni o dată. Sigvar se aplecă spre Halla, oferindu-i niște carne, încă fierbând de rușinea căzăturii. Ea privi bucata preț de-o clipă, ceea ce-l făcu pe Sigvar să creadă că n-avea s-o accepte, dar într-un final o luă și îi mulțumi din cap.

– Cum ți-ai câștigat numele, Săgeată-de-Oțel? întrebă ea în timp ce mesteca.

– Am fost într-un raid. Eram un novice. Însoțeam o caravană care aducea provizii în citadelă. Am fost atacați pe câmpiile înghețate. Un viscol le-a ascuns prezența. Erau din tribul Corbilor de Fildeș.

Halla se încruntă.

– Războinici periculoși. Retează capetele celor pe care-i prind.

Sigvar încuviință.

– Am încasat câteva săgeți. Dar am continuat să lupt. Pumn-de-Piatră m-a onorat cu acest nume, după ce ultimii Corbi de Fildeș au fugit, lăsându-și morții și răniții pradă ghețurilor.

– N-o să fii niciodată un mare povestitor, băiete, spuse Olar. Ești mult prea modest. N-ai pic de simț dramatic.

– Clar nu ca tine, spuse Halla. Jur că poveștile tale sunt din ce în ce mai trase de păr cu fiecare ocazie.

– Ți-am spus vreodată povestea mea cu urșii, băiete? întrebă Olar, făcându-i cu ochiul lui Sigvar.

– Nu, spuse Halla, ridicând un deget către bătrân. Nu vreau s-o aud iar.

– Atunci altă dată, se resemnă Olar. În sfârșit, Corbii ăia de Fildeș l-au ciuruit cu cel puțin zece săgeți. Cât aveai, paisprezece ierni? Era mare chiar și pe-atunci. Nu chiar muntele care e acum, dar destul de voinic. Avea patru săgeți în scut, două într-un picior și una prin braț. Două în piept, una în umăr și alte câteva în spate. Dar a luptat în continuare, urlând ca un elnük în capcană. A luat cu el trei dușmani înainte să fie lovit de altă săgeată. Atunci a scăpat arma din mâini. Nici asta nu l-a oprit. A scos o săgeată din el și-a mai ucis încă doi cu ea! A fost una dintre cele mai amuzante drăcovenii pe care le-am văzut vreodată. Un Vlăstar adevărat. Ar fi făcut-o mândră pe Serylda.

– Mama neînfricată, spuse Halla pe dată, atingând medalionul Seryldei, pe care-l purta la gât alături de cele ale Lissandrei și Avarosei.

– Mama neînfricată, murmură și Sigvar, cu fața arzând și privind în jos, jenat de laudele lui Olar.

– Ai un simț destul de straniu al umorului, Pumn-de-Piatră, spuse Halla, ridicându-se în picioare. Haideți. Trebuie să mergem mai departe.

– Îmi pare rău că am căzut, spuse Sigvar, ridicându-se și el și pregătindu-se pentru următoarea etapă a coborârii. Jur că nu vă voi mai dezamăgi.

– Dacă va fi să cazi, înseamnă că așa au vrut Cele Trei, spuse Halla. Iar dacă va fi să cazi și să ne iei și pe noi cu tine, atunci aceea va fi și soarta noastră. Jurămintele tale nu înseamnă nimic.

Trecu pe lângă el, căutând cel mai bun loc pentru a reîncepe coborârea. Olar rânji și puse o palmă grea pe umărul lui Singvar.

– Nu-ți face griji, băiete. Ni se întâmplă tuturor. Dacă asta o să fie cea mai mare problemă a noastră, le vom mulțumi toți trei în genunchi Surorilor.

Continuară să coboare, însoțiți ca și până atunci de urletele vântului.
Image


null badge
Se ivi din ceață ca o fantomă. Acum nu era nimic sub ei, iar apoi, îl puteau vedea.

Podul Celor Pierduți.

De la distanță, părea invadat de buruieni negre sau de tufișuri cu spini. Dar era absurd, firește, căci nimic nu putea crește la acea adâncime. Gerul care venea de dedesubt era neiertător.

Ceea ce părea a fi o buruiană nu era nicidecum o plantă din lumea vie. Era însăși antiteza vieții. Sigvar simți un nod în stomac și înghiți în sec, simțindu-și gâtlejul înțepenit de teamă. Auzise legendele și poveștile de la gura sobei ale celor din Lojă care coborâseră și ei în abis, dar chiar și-așa, priveliștea îl neliniștea.

Coborî și ultima bucată și ateriză ghemuit. Mușchii îi ardeau, iar mâinile îi erau încleștate ca niște gheare după ce ținuse târnăcoapele. Însă în ciuda oboselii, se uită în jur cu ochii larg deschiși, de-abia îndrăznind să respire.

– Să nu cumva să atingi ceva, îl avertiză Halla.

– Dar dacă totuși ating ceva, așa au vrut Cele Trei, nu? spuse Olar.

Lui Sigvar nu-i venea să zâmbească la gluma războinicului. Halla se întoarse, scuturând din cap.

– Trageți-vă răsuflarea. Ăsta-i ultimul pod. Nu ne mai oprim înainte să ajungem pe fundul prăpastiei, iar următoarea bucată e cea mai lungă. Fie ca Cele Trei să ne aibă în pază.

După ce-și lăsă jos desaga, Sigvar merse către mijlocul podului, privind în jur uimit și îngrozit. Vântul nu mai sufla atât de tare acolo, dar șuiera printre formațiunile bizare de piatră care crescuseră ca o dantelă răsucită în jurul podului.

Îi era greu să înțeleagă ce vedea, dar priveliștea îi întorcea stomacul pe dos.

Arcade gigantice care păreau clădite din piatră vulcanică îmbrățișau podul, ca și cum lava ar fi țâșnit și s-ar fi pietrificat în plin zbor.

Cunoștea, desigur, istoria acelui pod. Ceea ce se ascundea dedesubt încercase să scape în urmă cu multă vreme, dar după era Celor Trei.

Acolo, Santinele Ghețurilor luptaseră împotriva întunericului și pieriseră. Cu fiecare moarte, Puterea-din-Adâncuri creștea. Consuma trupurile celor morți, absorbindu-le și refolosindu-le pentru a-și spori forțele. Era natura ei. Putea să doarmă mii de ani, inertă și aparent neînsuflețită, însă o singură picătură de sânge o putea trezi la viață într-o izbucnire violentă.

Ceea ce vedea Sigvar, acele conglomerații de rocă stranie și răsucită, erau căile pe care le formase Puterea-din-Adâncuri, sărind de la Santinelă la Santinelă și hrănindu-se cu ele.

Iar din materia pe care o consumase se născuseră aceste lucruri.

O presiune înnebunitoare apăsa pe gândurile lui Sigvar, părând să vină de dedesubt. Își acoperi tâmplele cu mâinile, încercând s-o potolească.

De nicăieri, o amintire pe care-o uitase demult îi reveni în minte, ca liliecii țâșnind în zbor dintr-o peșteră. Își aduse aminte de copilăria sa, înainte să fi fost luat de Santinele. Își aminti corăbiile de gheață ale tribului său. Agile, cu trei vele, navigând întinderile înghețate folosindu-se de lamele ascuțite ale carenelor. Își aminti de noaptea în care corăbiile se opriseră la Marele Vârf. Războinicii cu coifuri negre din rândul Santinelelor îi așteptau acolo. Sigvar și alți șase copii care aveau toți mai puțin de zece ierni fuseseră aleși din trib. Fusese o mare onoare. Acolo, sub soarele de la miezul nopții, îi urmărise pe cei din tribul său îndepărtându-se. Fusese ultima oară când își văzuse familia.

Santinelele îl duseseră în citadelă, unde îl așteptau Procesele și necruțătoarele Probe. Unul câte unul, ceilalți copii din tribul său cedaseră, până când nu mai rămăsese decât el.

Până când ajunse la capăt, aproape că uită de tribul lui. Acum avea o familie nouă. O credință nouă.

Era o Santinelă a Ghețurilor.

O palmă pe umăr îl trezi din visare, aducându-l înapoi în prezent. Stătea sprijinit de statuia prăbușită a unui păzitor antic. Nu-și amintea când se așezase. Olar era aplecat deasupra lui.

– Nu adormi, îi spuse bătrânul. Visele-s urâte pe aici. Și amintirile la fel.

Sigvar se ridică. Nu se mai gândise la vechiul său trib de ani de zile. Visul se destrămă, lăsându-l cu un sentiment de neliniște.

– E timpul, spuse Halla.

Începură ultima coborâre. Dedesubtul lor erau doar nebunie curată, frig aspru, întuneric și groază.

Puterea-din-Adâncuri aștepta, așa cum făcea de mii de ani.


Gheața se întuneca pe măsură ce coborau. Era străbătută de vinișoare negre care-și croiau drum în sus. Erau înconjurați de un sunet vag, de parcă ceva s-ar fi spart constant, părând să-l zgârie pe Sigvar de undeva din spatele ochilor. Nu putea vedea nimic mișcându-se, dar își închipuia că venea dinspre acele firișoare din gheață, care căutau să scape din prăpastia blestemată și să ajungă la suprafață...
Sigvar încercă să blocheze sunetul, rostind Litaniile și concentrându-se pe fiecare moment în care înfigea târnăcoapele și cizmele în zid.

Gheața se îngustase; avea porțiuni abrupte și sălbatice, unde trebuiau să aibă grijă. Pe alocuri, cele trei Santinele fură nevoite să coboare folosindu-și doar târnăcoapele, atârnând periculos deasupra abisului pe măsură ce-și croiau drum în jos. De două ori nu mai avură cum să coboare și fură forțați să urce, până când Halla găsi o altă rută.

O ceață înghețată îi îmbrățișa strâns, iar Sigvar nu-și mai putea zări tovarășii dedesubt. Negura înghițise toate sunetele, mai puțin acel scrijelit necruțător.

Într-un final, văzu o podea de gheață, care-l surprinse pe Sigvar când reuși s-o deslușească. Halla și Olar îl așteptau. Se eliberaseră deja de desăgi, frânghii și târnăcoape. Liniștea era copleșitoare. Chiar și sunetul acela crăpat părea să se fi oprit.

– Am ajuns? șopti Sigvar, iar răsuflarea sa umplu aerul din jur, în timp ce-și lăsa jos povara.

– Pân-aici mergem, spuse Olar cu o voce joasă. Dar mai e cale lungă în jos.

Bătrânul îl împinse ușor și arătă cu degetul. Stăteau pe marginea prăpastiei, iar Sigvar văzu hăul care se întindea dedesubtul lor.

– Cât de lungă? șopti Sigvar.

– Nu știe nimeni. Până în miezul lumii și poate dincolo de el. Poate până în tărâmul Puterii-din-Adâncuri.

Sigvar își înfipse una dintre cizme în gheața de sub picioare.

– Am fi putut să trecem pe lângă locul ăsta fără să ne dăm seama. De coboram zece metri mai încolo, am fi putut coborî pentru totdeauna.

– Suflet-de-Gheață nu ne-ar fi condus în direcția greșită, spuse Olar, punând mâna pe umărul lui Sigvar pentru a-l conduce înapoi spre Halla.

Sigvar îngenunche și atinse gheața. Era atât de rece, încât îi provoca durere chiar și prin materialul gros al mănușii. Însă nu simțea doar frig sub degete, ci și putere.

– Toată asta e... gheață pură? spuse în șoaptă, iar în ochi îi luceau respectul și venerația.

– Da, îi răspunse Halla. Doar câțiva aleși au ajuns aici. Ochiul te are în pază, Săgeată-de-Oțel. Ne are pe noi toți. Suntem binecuvântați.

În credința Santinelelor, gheața pură era un dar sfânt din partea Celor Trei. Avea o putere antică, era mai dură decât fierul și nu se topea nici măcar în cel mai cald cuptor. Era o mare onoare să primești o armă făcută chiar și cu un ciob mic din gheață pură, cum erau Odrasla Tunetului, ciocanul de război al lui Olar, sau topoarele Hallei, Colț însângerat și Gheară însângerată. Dar mai mult, darul avea și un sens profund religios. Nimeni nu mai știa de multă vreme cum să făurească asemenea arme, iar cele care încă mai existau erau relicve sacre, rămase de la eroii din vechime. Sigvar se rugă ca într-o bună zi să fie vrednic să poarte și el una, chiar dacă acum se descurca cu o sabie făurită departe de pustiurile înghețate. Era o armă bună, altfel, și nu-l lăsase niciodată la nevoie.

– Suntem aproape, slavă Celor Trei, spuse Halla. Să mergem.

Cu ea în frunte, începură să alerge împreună de parcă ar fi fost unul.

Sigvar nu mai simțise niciodată un frig atât de intens, deși trăise toată viața în pustiurile înghețate. Era îmbrăcat cu multe straturi de piei și blănuri, dar gerul îi pătrundea oricum în oase, iar fiecare răsuflare era un efort dureros. Pe față i se formase un strat subțire de chiciură, care pocnea de fiecare dată când clipea. Barba lui Olar înghețase și părea gata să se rupă la o simplă atingere. Gheața de sub cizmele lor părea să vrea să-i înghită, iar fiecare pas era un efort.

Numai Vlăstarele Gheții puteau supraviețui aici. Chiar și așa, Sigvar nu știa cât era capabil să reziste. O oră? Două? Sigur nu mai mult de-atât.

Halla îi mâna tot înainte. Dacă se opreau, mureau.

Până la urmă, ajunseră la o crăpătură îngustă, prin care nu puteau înainta decât unul câte unul.

Halla porni prima, iar Olar îi făcu semn lui Sigvar s-o urmeze.

– Să nu te uiți mult, îl avertiză Pumn-de-piatră. Nu e un lucru pe care să vrei să-l privești multă vreme.

– Ce vrei să spui? întrebă Sigvar.

Olar clătină din cap, fără să răspundă. Sigvar păși către crevasă, nedumerit.

Gaura era strâmtă, iar el era mult mai lat în umeri decât Halla. Se strecură înăuntru cu greu, apăsat din toate părțile de gheața pură și ars de gerul ei. Îi era atât de frig, încât simțea că dacă ar fi fost lovit de un ciocan s-ar fi spart în bucăți, însă continuă să meargă înainte, pas cu pas, până reuși să ajungă dincolo.

Păși într-o cavernă mare, adâncă, ce-i amintea de un bol. Gheața de sub picioarele lui nu mai era albă, ci limpede, aproape transparentă. În mijloc, era atât de netedă încât părea o podea vastă de oglindă neagră, înconjurată de stânci masive și ascuțite de gheață pură. Arătau ca niște coloane și erau aranjate în cerc în jurul centrului, de parcă ar fi fost un altar sacru făurit în numele unor zei pierduți. Le numără, iar după o clipă își dădu seama unde se afla.

– Sala Celor Nouă, spuse cu venerație.

Știa despre Cele Nouă, care țineau încătușată Puterea-din-Adâncuri, bineînțeles. Se spunea că magia care le crease se pierduse în timpuri demult uitate. Unii ziceau că fuseseră ridicate de yeti, dar Sigvar nu mai credea de mult în basmele spuse la gura sobei.

Oricum ar fi fost, erau acum la destinație.

– Rămânem pe margine, în afara cercului, spuse Halla după ce Olar se strecură prin deschizătură și ajunse lângă ei. Să nu vă apropiați de centru și să nu vă uitați în jos.

Sigvar știa că la el se referea, așa că dădu din cap, ascultător.

– Trebuie să le verificăm pe toate Cele Nouă. Eu încep de aici și voi merge încolo, le spuse Halla, arătând către cea mai apropiată coloană și făcând semn către dreapta. Pumn-de-piatră, tu începi de aici și mergi invers. Ia-l pe băiat cu tine.

Altă dată, Sigvar s-ar fi supărat să i se spună ''băiat'' și să primească un supraveghetor care să aibă grijă de el. Înfruntase troli care atacau cu furie în gerul teribil al iernii și nu simțise decât o bucurie sălbatică, dar acum, era recunoscător că putea sta lângă Olar. În aer plutea o tensiune amenințătoare, de parcă un fulger ar fi lovit la doi pași de ei și acum ar fi așteptat tunetul de după.

Se îndreptară către coloanele cele mai apropiate. Sigvar încercă din răsputeri să se uite doar în sus. Văzu că tavanul peșterii se prăbușise demult. Părea că fusese dărâmat de ceva foarte vast care fusese aruncat de deasupra.

Nu avea curaj să se uite-n jos, dar chiar și așa, putea vedea gheața de dedesubt cu coada ochiului, iar sub ea era o umbră întunecată. Îi atrăgea privirea, de parcă ar fi vrut ca el să-și îndrepte atenția spre ea...

– Nu te uita, șopti Olar, care poate simțea și el același imbold.

Halla ajunsese la prima coloană de gheață și se învârtea încet în jurul ei, privind-o cu atenție. Olar și Sigvar se apropiară de a doua.

– Ce căutăm? întrebă Sigvar aproape în șoaptă, încercând din răsputeri să nu se uite către centrul gheții.

– Orice fel de schimbare, îi răspunse Olar.

De aproape, Sigvar putea vedea firișoare de întuneric înghețat ce brăzdau gheața pură.

– Și cum îți dai seama dacă s-a schimbat ceva? murmură Sigvar.

Olar nu-i răspunse imediat; privea cu atenție toate colțurile unghiulare ale ciobului de gheață. În cele din urmă, mârâi ceva și arătă cu degetul.

– Cu mult timp în urmă, pe când Puterea-din-Adâncuri a fost izgonită pentru prima oară, în gheață au fost sculptate rune. Uite aici, vezi?

Sigvar se apropie și văzu pe suprafața gheții un șir de linii cioplite. Erau rune, dar nu unele pe care să le recunoască.

– Ce înseamnă? îl întrebă pe Olar.

– Înseamnă că gheața nu s-a topit. Hai s-o verificăm pe următoarea.

Porniră pe lângă peretele stâng al peșterii, continuând să ocolească gheața netedă din centru.

Sigvar n-avea să poată explica niciodată ce se întâmplase apoi. Într-o clipă, mergea pe lângă Olar și se îndreptau către următoarea coloană. În următoarea, capul îi era apăsat de o presiune din ce în ce mai mare și, cu coada ochiului, aproape că zărea ceva mișcându-se. Tăcerea era grea și apăsătoare, iar apoi totul în jur deveni difuz, ca și cum ar fi fost înconjurat de o ceață care-i amorțea simțurile.

Apoi, era în centrul gheții, privind în jos.

Un ochi imens se uita înapoi spre el, fără să clipească.

Sigvar fu cuprins de oroare și o parte din el încercă să urle, dar nu reuși să scoată niciun sunet. Oricât ar fi încercat, nu-și putea lua privirea de la ochiul acela gigantic, care nu clipea niciodată.

Între el și creatură era gheață groasă cât trei oameni puși în picioare unul peste celălalt, dar Sigvar se simțea mult prea aproape de ea. N-o putea vedea bine, dar avea impresia că ochiul era înconjurat de tentacule întunecate și răsucite. Creatura era mai mare decât cei mai uriași monștri marini care trăiau sub calotele de gheață. N-ar fi trebuit să poată exista ceva atât de mare.

Iar monstrul nu era mort. În privirea lui se vedeau viața și o inteligență atât de inumană, încât era imposibil de înțeles.

Și monstrul îl vedea pe el. Privirea lui îl sfredelea, se uita prin el, iar Sigvar simțea că începea să-și piardă mințile. În stomac avea un nod imens, iar cu coada ochiului zărea umbre ca niște șerpi, ce se apropiau, gata să...

O mână îl prinse de guler și-l trase în spate. Se împiedică și alunecă în timp ce era târât afară din cerc, apoi căzu în fund pe gheață. Se ridică repede în picioare, încă simțindu-și mintea înțesată de umbre și tentacule ca niște șerpi.

Încet, Sigvar își dădu seama că Olar era în fața lui, ținându-și strâns blănurile. Halla era în genunchi lângă el și se ruga cu ardoare.

Încă mai putea vedea umbrele cu coada ochiului și își simțea capul greu și încețoșat. Fără să vrea, privirea i se îndreptă iar către centrul gheții, înapoi către...

Olar îi trase un pumn în falcă, dându-i capul pe spate.

– Nu. Privi. Spre. El.

Sigvar clipi, iar capul i se limpezi puțin.

– Halla, nu e suficient de puternic, spuse Olar cu pumnii strânși.

În ochi nu i se mai citea nici urmă de voioșie, ci doar o răceală calculată. Adăugă:

– Trebuie să se întoarcă.

– Nu! spuse Sigvar. Sunt... sunt bine.

– Trebuie să se întoarcă, repetă Olar privind către Halla, care își termină rugăciunile, se ridică în picioare și începu să-l studieze pe Sigvar cu ochii mijiți.

– Sunt bine, îi asigură pe ceilalți doi. O să reușesc.

– Dacă se întâmplă din nou, omoară-l, zise Halla. Mergeți. Verificați coloanele.

Halla se îndreptă către următoarea.

– Să nu mă obligi s-o fac, mârâi Olar. Nu vreau să trebuiască să-ți car cadavrul la întoarcere.

Trupurile celor morți nu puteau fi lăsate în urmă, ca nu cumva să trezească Puterea-din-Adâncuri. Oricum urma să fie foarte greu să urce înapoi spre suprafață. Sigvar nici nu-și putea imagina cum ar fi fost să trebuiască să ia cu ei și un cadavru.

Iar Olar cărase după el nu unul, ci două cadavre în ultimele două ascensiuni. Acum îl respecta și mai mult pe bătrânul războinic.

– N-o să mă uit, jură Sigvar privindu-l fix. Să mergem.

Olar mormăi ceva și îi făcu semn lui Sigvar să o ia înainte.

Cei doi găsiră runa de pe următoarea coloană aproape imediat.

– Asta e, spuse Olar, arătându-i-o.

Marginile ei erau atât de ascuțite, încât păreau sculptate doar cu o oră înainte, nu cu mii de ani în urmă. Era bine. Însemna că gheața nu se topise nici după atâta timp.

– Asta e a ta, spuse Olar în timp ce se apropiau de următoarea coloană imensă, care ieșea din gheață într-un unghi ascuțit. Eu o s-o verific pe următoarea. Să nu mă dezamăgești, băiete.

Sigvar încuviință din cap, iar bătrânul războinic îl lăsă să verifice singur coloana. Era neagră aproape în întregime și, când o privi, văzu iar umbrele cu coada ochiului, ca și cum prin gheață s-ar fi mișcat ceva.

Clătină din cap și dădu ocol coloanei în căutarea runei, dar nu găsi nimic. Întreaga ei suprafață era complet netedă. Încruntându-se, se învârti iar în jurul ei, privind și mai atent.

Nici acum nu găsi nimic.

Le aruncă o privire celorlalți și văzu că Halla și Olar aproape că se întâlniseră, deci verificaseră toate coloanele cu excepția ultimelor două.

– Haide, își spuse. Concentrează-te.

Dădu ocol coloanei pentru a treia oară. Tot nimic.

Acum, Halla și Olar se îndreptau către el cu chipuri pe care se citea asprimea. Când se uită iar la coloană, văzu ceea ce părea a fi o picătură de apă care se prelingea lent... dar așa ceva ar fi fost imposibil. Mijindu-și ochii, se aplecă spre ea.

De aproape, putea vedea că gheața era umedă. Marginile ei nu erau la fel de bine definite ca ale celorlalte; erau tocite, netede și rotunjite. Sigvar nu înțelegea cum de nu le observase mai devreme. Nu se îngrijoră, însă, nici măcar când văzu o mișcare în gheața întunecată. Dimpotrivă, era aproape nepământesc de calm.

Ca prin vis, auzi un strigăt, dar de-abia îl băgă în seamă. Sunetul era înăbușit, ca și cum ar fi venit de la mare distanță. Nu i se părea deloc important. Tot ce conta era întunericul din gheață. Îl chema, îi șoptea să se apropie. Nu mai vedea umbrele doar cu coada ochiului, ci acum erau peste tot în fața lui. Întinse o mână către...

O altă mână o prinse pe a lui. Mâna Hallei. Fu aruncat înapoi mai mult de trei metri și se izbi de gheață.

Cuprins de groază, recunoscu întunericul care se zvârcolea în coloană; încerca să se elibereze. Lovea dinăuntru, încercând să-și străpungă închisoarea. Sigvar își dădu seama că se întinsese după el.

Halla avea ochii închiși și o mână întinsă către acel loc din gheață unde atacase întunericul. În cealaltă mână, ținea talismanul Lissandrei. Strigă cuvintele credinței ei, iar în mâna pe care o ținea întinsă începu să strălucească o lumină rece. Pe marginea coloanei începură să se formeze noi cristale de gheață.

Nu era destul. Halla nu crea gheață pură prin rugăciunea ei. Nimeni nu mai știa cum s-o facă.

Întunericul atacă din nou, cu mai multă forță, iar pe suprafața coloanei apărură fisuri ca o pânză de păianjen. Halla avea ochii închiși, așa că nu le văzu, iar Sigvar era prea departe ca să ajungă la ea, chiar dacă sări imediat în picioare și-și trase sabia din teacă.

Dintr-odată, Olar se afla lângă Halla, ținând Odrasla Tunetului cu ambele mâini. Exact în momentul în care întunericul străpunse suprafața coloanei și o atacă pe Halla cu viteza fulgerului, Olar o împinse la o parte cu umărul.

Ciocanul lui de război lovi tentaculul de întuneric, zdrobindu-l cu un trosnet asurzitor. Însă acesta fu urmat de alte trei care țâșniră prin spărtură.

– Pumn-de-piatră! strigă Sigvar.

Se aruncă înainte, dar nu suficient de repede. Niciunul dintre ei nu putea ține pasul cu întunericul.

Olar făcu un pas împiedicat înapoi și izbi un tentacul cu Odrasla Tunetului, dar nu reuși să le oprească pe celelalte două, care i se înfipseră în carne, unul străpungându-i umărul stâng, iar celălalt împlântându-i-se adânc în gât.

Sigvar văzu mușchii lui Olar Pumn-de-piatră încordându-se haotic în timp ce tentaculele monstruoase se zvârcoleau în el. Venele i se înnegriră, devenind vizibile prin pielea lui palidă, iar bărbatul căzu în genunchi. Sigvar dădu să se repeadă spre el, dar Halla îl trase înapoi.

– Nu! îi strigă. Te-ar prinde și pe tine.

Cu ultimele puteri, Olar aruncă Odrasla Tunetului către ei, iar ciocanul alunecă pe gheață, rotindu-se.

– Plecați! icni Olar. Spuneți-le... celor din... citadelă!

– Ia ciocanul! urlă Halla către Sigvar.

– Nu-l putem lăsa așa...

– E prea târziu. E mort deja.

Sigvar privi neputincios și oripilat cum Olar era mistuit. Santinela Ghețurilor se cutremura, iar aproape toată pielea îi era acum neagră și vânătă, de parcă ar fi fost lovit de mii de ori. Peste zece tentacule îl pătrundeau acum, legându-l de întunericul din gheață.

– Ia ciocanul, Săgeată-de-Oțel! repetă Halla.

Sigvar își băgă sabia în teacă și strânse din dinți, gata să înfrunte durerea. Ridică Odrasla Tunetului și icni. Frigul i se prelinse prin brațe către inimă și aproape că îl omorî, dar el nu i se opuse. Îl acceptă și se contopi cu el.

Peste trupul lui Olar se răspândi o crustă ciudată, cu striații și segmente ca ale unei insecte. Se întări repede, ca lava când se răcește, iar o lumină mov și revoltătoare începu să pulseze din el ca o a doua inimă, radiindu-i din trup.

Cuprins de dezgust și oroare, Sigvar își dădu seama că ceva creștea în Olar.

Cu un țipăt chinuit, Halla aruncă Gheara însângerată către el. Securea îl lovi pe Olar între ochi și îl ucise instantaneu. Măcar suferința lui fusese curmată, dar Sigvar fu zguduit de gândul că unul dintre marii eroi ai Santinelelor avea parte de un sfârșit atât de nedemn.

Imediat, cadavrul începu să se acopere de gheață, care se extindea din locul în care Halla îl lovise cu Gheara însângerată. Curând, capul, pieptul și brațele îi erau acoperite cu totul. Gheața pură părea să fi oprit transformarea. Tentaculele se mișcau lent și greoi, iar lumina mov se stingea.

– S-a oprit? șopti Sigvar.

– Poate, dar nu pentru multă vreme.

– Și toporul tău?

– Îl lăsăm acolo, spuse Halla repede. Dacă Cele Trei vor, o să țină în frâu Puterea-din-Adâncuri, dar nu știu pentru cât timp. Trebuie să plecăm. Imediat.

Sigvar n-o contrazise. Începu să meargă prin afara cercului, dar Halla îl opri.

– Durează prea mult, îi zise. Mergem prin mijloc. Du-te!

Sigvar se blocă; nu voia să pășească pe gheața întinsă, dar văzând-o pe Halla înaintea lui, făcu și el primul pas. Forțându-se să privească doar în sus, porni pe urmele ei, prima oară timid, apoi din ce în ce mai repede. Se aștepta ca în orice moment să simtă mișcare sub el, să vadă creatura oribilă din gheață trezindu-se la viață.

Îi putea simți puterea malefică influențându-l, modificându-i conștiința de parcă tentaculele ei i-ar fi pătruns în minte. Știa că ochiul acela imens fără pleoape, care nu clipea niciodată, îl urmărea de dedesubt. Impulsul de a se uita în jos era covârșitor. Sigvar strânse mai tare în mână Odrasla Tunetului și scrâșni din dinți ca să suporte frigul pe care-l emana.

Își păstră privirea asupra Hallei și începu să recite Litaniile.

– Nu refuza durerea, căci durerea înseamnă viață, iar lipsa ei e moarte. Bucură-te de mângâierea ei. Accept-o.

Se împiedică, dar tot nu privi în jos. Fiecare pas era un efort, de parcă ar fi alergat printr-un munte de zăpadă. Simțea ochiul studiindu-l, șoptindu-i, chemându-l. Începu să rostească binecuvântările și mai tare, încercând să-i acopere vocea cu a lui.

Apoi, reuși să ajungă pe partea cealaltă, iar presiunea care-l apăsa deveni mai ușoară. Halla era deja acolo și îi făcea semn să continue. Îl împinse înainte, către defileul strâmt prin care veniseră.

Chiar înainte să se strecoare afară, Sigvar aruncă o privire în spate.

Oare în cadavrul înghețat al lui Olar apăruse iar lumina mov? Nu apucă să vadă, căci Halla îl împinse înainte.

– Du-te, du-te, îi spuse.

Nu aveau timp să fie atenți sau să pășească cu grijă. Sigvar mergea înainte fără să se oprească, frecându-se între pereții duri de gheață ca să-și croiască drum și ignorând durerea. Când ajunseră de cealaltă parte, cei doi alergară spre locul unde coborâseră pe peretele de gheață.

– Trebuie... să avertizăm... citadela! spuse Halla în grabă. Cele Nouă... au fost străpunse. Lanțurile... care țin în frâu... Puterea-din-Adâncuri... s-au slăbit. Trebuie verificate... și celelalte locuri! Gheața trebuie... refăcută!

Reușiră să ajungă lângă echipamentul de urcat, răsuflând cu greu.

– N-ar trebui să rămânem ca să luptăm? gâfâi Sigvar.

– Observatorul se va trezi... doar după ce cad toate coloanele, îi spuse Halla. Gheara însângerată ar trebui să oprească orice creatură mai slabă.

– Și dacă te înșeli?

– Atunci luptăm, îi răspunse Hala. Dar citadela trebuie să afle ce s-a întâmplat. Măcar unul din noi trebuie să se întoarcă. Lasă aici tot ce nu-ți trebuie.

Șovăind, Sigvar își scoase scutul de pe umeri și îl propti de peretele de gheață. Așeză lângă el și sabia, iar Halla îl ajută să-și prindă Odrasla Tunetului de spate. Se legară cu frânghia, își pregătiră târnăcoapele și începură lungul drum către suprafață.

Iar în fiecare clipă, Sigvar simțea privirea ochiului imens din gheață îndreptată în sus, spre el.

Cadavrul lui Olar Pumn-de-Piatră se rupse cu un sunet umed, iar din el se revărsară puroi și o creatură palidă, cu membre segmentate.

Creatura se îndreptă, râcâind gheața cu ghearele lungi ca niște pumnale. O coadă lungă biciui aerul, iar bestia își ridică capul plin de colți lungi, osoși, și țepi amenințători, dezvăluind lumina mov care-i ardea în inimă. Câteva părți din exoscheletul spongios și flexibil îi acoperiră pieptul, protejându-l, apoi se întăriră repede.

Era de un alb bolnăvicios, fără nuanțe, dar trupul i se întunecă rapid, poate ca simplă reacție la contactul cu aerul. Deschise ochii, douăsprezece puncte de lumină mov incandescentă, strânse în trei grupuri, și privi lumea înghețată în care se născuse.

Își ridică capul și scoase un urlet ascuțit.


null badge
Halla și Sigvar urcaseră jumătate din drumul către Podul celor Pierduți când auziră țipătul inuman, al cărui ecou umplu ceața dimprejur. Era imposibil să-și dea seama de unde venea sau de cât de aproape.

– Urcă mai repede, spuse Halla simplu.

Cei doi începură să se grăbească, sacrificând siguranța pentru viteză. Își înfigeau târnăcoapele în gheață nebunește și își împlântau tălpicile cu țepi în perete cu lovituri puternice, într-un ritm amețitor. Sigvar privea din nou și din nou în jos, așteptându-se ca o oroare fără nume să apară din adâncuri în orice moment.

O zări chiar când începuse să deslușească și Podul celor Pierduți prin ceața de deasupra.

– Inimă-de-Gheață, șuieră el printre dinți, iar Halla privi și ea în jos și se încruntă.

– Mișcă!

Urcau nebunește. Dacă... bestia aceea îi prindea din urmă înainte să ajungă la pod, nu aveau nicio șansă. Sigvar se mai uită o dată în jos și o văzu venind repede către ei. Urca cu mișcări sinuoase, iar ghearele ascuțite i se înfigeau în peretele prăpastiei cu o viteză frenetică. Grupările de ochi îi străluceau flămânde, iar creatura își lovi mandibulele una de cealaltă cu un păcănit urmat de un scrâșnet, ca cel făcut de două tăișuri frecându-se între ele.

Halla ajunse prima la pod. Se întoarse și îi întinse mâna lui Sigvar, ajutându-l să urce peste margine. Până să-și revină el, Halla își desfăcuse frânghiile și își pregătise singurul topor rămas, Colț însângerat. În cealaltă mână, ținea unul dintre târnăcoapele de gheață. Nu se compara cu Gheara însângerată, dar nu avea de ales.

Sigvar lăsă jos târnăcoapele și dădu să-și ia și el Odrasla Tunetului, dar Halla îl opri.

– Nu. Continuă să urci.

– Voi lupta cu... începu el, dar Halla îl opri cu o privire tăioasă.

– O să urci, Săgeată-de-Oțel, asta o să faci, îi spuse, ridicând Colțul însângerat. Fără discuții.

– Dar...

– Am zis fără discuții! izbucni Halla. Urcă. Spune-le celor din citadelă.

– Dar eu ar trebui să fiu cel care...

– Pleacă! urlă Halla atât de furioasă, încât Sigvar făcu un pas în spate.

– Du-te, Săgeată-de-Oțel, spuse Halla din nou, cu o voce mai blândă. Cu binecuvântarea Celor Trei, o să te ajung din urmă în curând.

Fără tragere de inimă, Sigvar își luă târnăcoapele și începu să urce iar. Halla se lăsă în genunchi, închise ochii și începu să se roage.

Urcase cam zece metri când creatura ajunse la pod. Se uită în sus, către Sigvar, și începu să-l urmărească.

– Aici sunt, creatură mizerabilă! urlă Halla către ea și se ridică în picioare. Vino la mine și, prin puterea Celor Trei, te voi nimici!

Sigvar nu putu decât să privească neputincios. Creatura de dedesubt se întoarse dinspre el spre Halla și se aruncă asupra ei cu o viteză teribilă.

Halla se rostogoli, iar ghearele ascuțite trecură la doar câteva degete pe deasupra războinicei, care se ridică și înfipse Colțul însângerat adânc în trupul creaturii. Bestia răcni oribil în timp ce din trup i se revărsau intestinele aburinde.

Halla o lovi cu târnăcopul, care ricoșă de pe trupul dur, iar apoi se retrase din raza ei tocmai la timp ca să-i evite iar ghearele enorme. O lovi de încă două ori și reuși să-i taie un membru și să-i lase o rană adâncă pe o parte a capului, însă nu reuși să o încetinească. Atunci când dădu s-o lovească din nou, bestia se repezi înainte și o înjunghie în braț cu o gheară ascuțită ca o lamă, forțând-o să scape din mână Colțul însângerat cu un icnet de durere.

Femeia izbi fața creaturii cu târnăcopul, dar nu reuși decât să-i scoată câțiva ochi. Brațul încă îi era străpuns. Nu putea să scape.

Cu un urlet, Sigvar își scoase târnăcopul din gheață și se aruncă în jos. După o cădere în gol de zece metri, ateriză chiar lângă Halla cu genunchii îndoiți și brațele întinse ca să-și țină echilibrul. Lespezile înghețate se crăpară sub greutatea lui, iar lui Sigvar i se tăie răsuflarea.

În momentul în care creatura se întoarse către el, avea deja Odrasla Tunetului în mâini. Monstrul încercă să-și scoată gheara din Halla, dar femeia o prinse strâns, nelăsând-o să scape nici măcar când începu să se zbată.

– Lovește-o, Săgeată-de-Oțel!

Creatura își deschise gura imensă, plină cu colți ascuțiți, și începu să urle sfidător tocmai când Sigvar se repezi s-o lovească ucigător cu Odrasla Tunetului.

Ciocanul imens o izbi în cap, aproape strivindu-l, iar creatura zbură în spate, lăsând în urmă ger și un bubuit ca de tunet. Bestia se lovi de parapetul podului și încercă să se ridice în picioare, dar se clătina prea mult ca să reușească, iar lumina mov din inimă îi slăbea.

Cu un urlet, Sigvar se aruncă asupra ei înainte ca aceasta să-și revină. Creatura sâsâi, dar nu reuși să-i evite atacul. Sigvar o lovi cu Odrasla Tunetului în piept, zdrobindu-i exoscheletul și ajungând până la inima mov și strălucitoare. În timp ce bestia se împletici peste marginea podului, zbătându-se, lumina se întunecă. Când căzu în gol, era deja moartă.

Apoi, fu cuprinsă de ceață și dispăru.

– Cam... nechibzuit, îi spuse Halla. Era întinsă pe pământ, cu brațul rănit atârnându-i inert pe lângă corp. Era palidă, chiar mai palidă decât de obicei, iar ochii îi erau întunecați și adânciți în orbite.

– Sau poate asta a fost dorința Celor Trei, îi răspunse Sigvar; veni lângă ea și se lăsă în genunchi.

– Poate, recunoscu ea cu un zâmbet vag.

Cu un cuțit, Sigvar tăie mâneca însângerată care acoperea brațul rănit al Hallei. Carnea din jurul rănii era neagră și scotea aburi. Întunericul deja i se răspândea în vene. Amândoi știau ce se putea întâmpla dacă se întindea mai mult de atât.

– Folosește Colțul însângerat, spuse Halla, fără pic de teamă. Și țintește bine.

Îi arătă lui Sigvar centrul pieptului, iar Sigvar ridică Colțul însângerat și îl cântări în mână. Gheața radia din mâner spre mâna lui, dar de-abia o mai simțea.

– Încă nu s-a împrăștiat dincolo de braț, îi spuse. Poate că nu...

Halla se uită fix la el, cu ochii limpezi, fără frică. Apoi încuviință din cap.

– Fă-o, îi spuse.

Timp de trei zile, Sigvar urcă fără să se oprească.

Și, timp de trei zile, simți privirea ochiului malefic din adâncuri.

Foamea eternă a acelei priviri îl răscolea și îi măcina hotărârea, dar continuă să urce.

''Îndură fără să te plângi. Gheața nu cere și nu oferă îndurare. Și nici noi n-o vom face.''

Deși simțea foamea acelei ființe antice, Sigvar își dădu seama că era lipsită de orice emoție. Nu simțea furie, ură sau indignare față de soarta ei. Era lipsită de pasiune, nepăsătoare, imposibil de cunoscut și... răbdătoare.
Într-un fel, asta o făcea și mai teribilă.

Și nu era singură. Sigvar nu știa câți alți observatori se aflau pe fundul Abisului Urletelor, dar, în timp ce urca, simți și alți ochi care-l priveau și îi urmăreau urcușul.

În cele din urmă, ajunse la Podul Suspinelor. Doar atunci când reuși să iasă din prăpastie scăpă și de privirea lor.

O căra în spate pe Halla Inimă-de-Gheață. Avea ochii închiși, respira greu, dar trăia. Își pierduse brațul drept, dar nu se vedea deloc sânge pe mâneca ei – gheața pură din Colțul însângerat cauterizase rana. Nu fusese ușor s-o care după el, iar urcușul și-așa greu devenise un adevărat chin, însă își făcuse datoria fără să crâcnească.

După ce se opri pentru câteva secunde pentru a-și trage sufletul, Sigvar porni de-a lungul podului, către citadelă. Parcă plecase de acolo de ani de zile.

Tocmai începuse un viscol năprasnic, așa că nu putea vedea mai departe de câțiva metri. Când zări pereții citadelei înaintea lui, Sigvar desluși și o umbră care-l aștepta.

Ralakka Limbă-Despicată, Tatăl Ceresc al Protectorilor, care se sprijinea în toiagul pe care-l primise de la Tatăl Ceresc de dinaintea lui. Oprindu-se în fața porții, Sigvar se uită la vârful negru al toiagului și la ciobul de gheață care atârna de gâtul preotului.

Acum că știa de unde veniseră, îl nelinișteau profund.

– Puțini dintre frații tăi din Lojă au văzut întunericul de dedesubt, cum am făcut-o noi, spuse bătrânul preot. Acum ai o înțelegere mai profundă a credinței noastre, dar încă mai ai multe de învățat.

Sigvar încuviință din cap, acceptându-i vorbele. Privirea lui
Limbă-Despicată căzu apoi pe Halla, care zăcea inconștientă pe spatele lui Sigvar. Apoi, scrută podul.

– Pumn-de-Piatră?

Sigvar clătină doar din cap, fără să aibă puterea să-i explice.

– Din gheață ne-am născut și în gheață ne vom întoarce, spuse Preotul Ghețurilor și își atinse cu evlavie fruntea.

– Se topește, reuși să îngaime Sigvar. Una din Cele Nouă. Ceva a reușit să scape.

– Observatorii se trezesc... spuse preotul cu ochii mari, fie din venerație, fie din teamă.

Sigvar încuviință din cap. Abia reușea să-și tragă răsuflarea. Până și puterea lui enormă era pe sfârșite.

– Înalta Doamnă a Gheții și a Întunericului trebuie să afle, spuse preotul.

Porțile imense ale citadelei se deschiseră. Umbrele de dinăuntru i se păreau îmbietoare.

– Vino, Vlăstar al Gheții. Trebuie să ne pregătim pentru ce va veni.
Locked

Return to “Noutăți”